Regia: Baz Luhrmann
Gen: dramă, romantic
Morala mea: Nu numai ca în dragoste e nevoie de doi, dar trebuie că ești un pic naiv să crezi c-o poți cumpăra.
În cele ce urmează, domnul Marcel Prost (cinefil până în măduva oaselor) ne explică, turnând mult acid în cerneală, felul în care Marele Gatsby devine Micul, Enervantul și aproape Inutilul Gatsby. Probabil că, în timp ce noi, criticii mai mult sau mai puțin amatori, ne crucim/intrigăm/entuziasmăm la minunăția lui Luhrman, însuși Scott Fitzgerald (acolo unde o fi el) își pune capul între palme și chicotește a amuzament nervos, căci așa kitsch stilistic arareori ți-e dat să vezi, regizorul reușind a tăvăli perioada anilor '20 (iscusit lucrată în costumații și decoruri opulente) în ritmuri contemporane de clubbing, Jay-Z, Amy Winehouse, Lana del Rey și alți iluștri ai epocii noastre glorioase. Nu ca m-ar deranja adaptările, nu că n-aș avea larghețe în simțul artistic sau că nu i-aș fi înțeles intenția lui Luhrmann de a potența efectul imens al muzicii în acele vremuri, însă neconcordanța stridentă între vizual și auditiv nu poate trece neobservata. Dacă închidem ochii, ne delectăm cu o coloană sonoră absolut fabuloasă, dacă astupăm urechile, imaginea este desăvârșită, cu decoruri și costumații adecvate, în pași de charleston și foxtrot.
Neîndoielnic, puțini se pricep mai bine decât Luhrmann în crearea unei atmosfere ample, încărcate și sinistre pe alocuri. Avem în The Great Gatsby un simț artistic deosebit, sensibilitate profundă, unghiuri excelente de filmare, rezultând câteva scene măiastre: dezmățul, petrecerile din casa lui Gatsby, în general acele scene cu mulțimi impresionante de oameni, care prind spectatorul într-un vârtej amețitor, sufocant pe alocuri. Păcat, însă, că întregul e inconsistent și prestațiile actoricești mediocre, maioneza descompunându-se în lipsa acelei forțe care să ii lege ingredientele.
Un 3D absolut inutil!
Vă las, așadar, în compania lui Marcel Prost, mai oripilat decât mine. Sper să vă amuzați pe cât am făcut-o eu.
Ca "show", filmul e cam de 7/10; ca "arta cinematografica" e cam de 4/10, iar ca "poveste" cam tot de 4/10.
Povestea e cunoscuta,
probabil, pentru ca vorbim de un remake: un pusti sarac (micul Gatsby)
se indragosteste de o fatuca, Daisy (Carey Mulligan) pe care nu o poate
avea din cauza de saracia lui si bogatia ei, asa ca se despart pana
strange el destui bani sa si-o permita. Dupa 5 ani, dupa ce a agonisit
in prostie, se re-intalnesc sa isi re-declare sentimentele si averile,
insa, surpriza, femeia are deja suficienta avere de la actualul sot cat
sa ii traga Marelui Gatsby (Leonardo DiCaprio) un sut in cur si-un glont
in piept. Toata povestea e narata cu patos si angoasa de un betiv
patologic, Nick Carraway, interpretat de Tobey Maguire, usor indragostit
de Gatsby. (Spoiler alert, everybody...)
Nick pare atras de Gatsby "din
nimic" (ex nihilo, cum se spune pe la noi), doar pentru ca Gatsby, in
marinimia lui, il urmarea de la fereastra castelului venind acasa beat
de la curve sau plimbandu-se prin casa in chiloti... Un motiv "serios"
pentru ca un barbat sa se simta "impresionat" de alt barbat, as zice...
In sfarsit, Gatsby rupe gheata
si il invita pe Nick Carraway la petrecerea perpetua de la care nu
lipsea nimeni decat Nick Carraway; intamplator, Nick e var cu Daisy, asa
ca "nu vad" niciun interes la Gatsby sa se apropie, in sfarsit, de
Daisy, prin Nick.








